Cele mai multe povesti au cate un sfarsit fericit, frumos, unde dupa multe obstacole si "n" despartiri, dragostea mereu invinge...intotdeauna exista un print care salveaza printesa indiferent de ce s-ar intampla. Dar acum, in basmul nostru real, unde dupa n certuri, n despartiri si tot atatea impacari dragostea e invinsa, numai are aceasi intensitate sau pur si simplu dragostea eterna si neinvinsa e doar in basme?
Si eu am trait un basm frumos, unde am ajuns sa cred in dragostea nemuritoare si sa o traiesc...e muritoare atunci cand nu o mai alimentam?...Am ajuns sa cred exact inversul dragostei eterne...a dragostei muritoare si ca acel basm frumos nu "supravetuieste" doar cu dragoste, ci e nevoie de multa munca.
As vrea sa-mi apara la miezul noptii o zana cu o bagheta fermecata si sa-mi dea raspunsurile tuturor intrebarilor, excat ca in povestile in care totul se rezolva fara prea mari eforturi...si eu vreau asta? (imi place sa visez cu ochii deschisi).
Am trait un basm, de fapt traiesc acel basm frumos, doar ca acum sunt in padurea fermecata, acoperita de un intuneric mult prea greu, care ma orbeste si care nu-mi da voie sa vad nici cea mai mic fir de lumina, ce incearca sa patrunda printre crengile copacilor mult prea desi. Acum stau in aceea padure intunecata, pitita, fara sa ma observe cineva si astept...astept finalul basmului meu.
